Despre Psihologie: O Cale Către Înțelegere și Transformare Personală

M-a frapat întotdeauna câți oameni numesc mersul la psiholog drept merg la psihiatru. Mulți oameni din întreaga lume consideră că psihologia, împărtășirea și vorbirea despre conflicte personale sunt considerate aproape o nebunie, schizofrenice, având o problemă psihică, iar să văd că cineva merge la psiholog, imediat pare a fi un mod de a judeca sănătatea mentală a acelei persoane. Pentru mine, este normal să trăiesc cu întrebarea de a merge la psiholog, pentru mine este ca un alt curs, ca o activitate normală.

Dar ce îi face pe oameni sa aiba înca atât de mult împotriva psihologiei?

Simpla frică de schimbare. Am putea spune că cea mai mare teamă umană este să cunoască adevărul, adică adevărul despre cine suntem, să ne confruntăm cu ceea ce se află în noi. Dar acest lucru este într-adevăr prea profund, ceva ce omul obișnuit nu reușește să conceapă în general. Ceea ce trece prin fiecare ființă umană este frica de schimbare, de a descoperi că ceea ce poate vedea în interior îi obligă să lase lucrurile în urmă, să rupă legăturile, să vadă că nu este așa cum cred ei, că cineva știe mai multe despre ei decât ei. Asta dă nesiguranță, îl face pe om să se simtă lipsit de apărare, fără arme, fără armură, arătându-și cele mai mari slăbiciuni și, pe deasupra, fiind forțat să se schimbe. Amintind că, căutarea constantă a vieții nu este schimbare, ci stabilitate, chiar și așa se realizează datorită adaptării schimbării. Singura constantă reală este schimbarea și, prin urmare, căutarea acestei constante este anotimpul, stabilitatea. Din acest motiv, atunci când o persoană atinge stabilitatea, sau ceea ce crede că este stabilitate, la nivel fizic, emoțional sau mental, fie dintr-o atitudine, un atașament sau o credință, ea se agață de aceasta ca fiind cea mai mare ancoră pentru a rămâne prezentă, în axă, în echilibru, temându-se să înfrunte slăbiciunea care presupune renunțarea, pierderea securității, controlului asupra vieții sale.

Psihologia a fost dezvoltată doar pentru a pune la îndoială individul. Întrebarea este singura modalitate prin care individul poate descoperi răspunsurile care se află în interior. Abilitatea de a pune întrebări trezește mai multă conștiință decât capacitatea de a da răspunsuri. Iar o ființă care își apără integritatea interpretează întrebarea ca pe o amenințare, un interogatoriu tipic unei închisori, al războiului, al unui captiv interogat de opresor. Cel care pune întrebări deschide o infinită Cutie a Pandorei, care va trezi aspecte ale lui nemaivăzute până acum, care îl vor face să pună la îndoială realitatea în care trăiește, căutând să o transforme. Și acesta este ceva care rupe de securitatea colectivă, pentru că iese din norma, dreptul public stabilit de o cultură, făcând ca lumea să fie pătată cu o intenție de normalitate.

A fi normal, implică faptul că persoana urmează o lege atașată unui grup cultural, într-un anumit timp și spațiu. Cine iese din această normalitate, devine nebun. Un nebun, deci, este cel care iese din locul lui (din latinescul locus: situat). Cine nu este în normă, este deplasat. În engleză, nebun vine de la crack, adică a rupe ceva, ceva care se rupe în bucăți, care nu este complet, iar lucrul interesant este că pe alocuri, acest anglicism este folosit ca sinonim pentru geniu. Ei bine, în mod normal, genii sunt nebuni, deoarece nu numai că rupe schemele, dar părăsesc și locul stabilit. Cine nu este în normă, este deplasat.

În Grecia, așa cum se întâmplă și în alte regiuni ale lumii, dar cu o influență mai mică, gânditorii liberi apar în afara religiilor și tradițiilor. Aceștia iubeau întrebările mai mult decât zeii, deoarece zeii aveau reguli și nu ofereau libertate, în timp ce întrebările aduceau adevărata dragoste pentru existență prin cunoaștere. Așa a apărut Filosofia, care este arta de a pune la îndoială sufletul și lumea interioară în ceea ce privește percepția asupra lumii. Cei care puneau întrebări erau văzuți ca niște nebuni, artiști ai minții, ai dicției, oameni care și-au petrecut viața imaginându-și. Aceștia credeau că întrebările și ideile îi vor elibera pe oameni de opresiunea credințelor și tradițiilor. Aici se afla adevărata libertate.

Trupul era privit aproape ca o închisoare pentru suflet, agățat de a trăi într-o lume de limite și tipare. Dar filozofii iubeau viața, așa că au luat în considerare faptul de a elibera sufletul din închisoarea lui și din peștera lui, pentru a se putea exprima liber în cuvânt, gândire și acțiune. Sufletul este mișcarea (din latinescul anima, animat), dar în greacă, sufletul se numește psiché.

În timp ce pentru religii sufletul era un atribut spiritual care trebuia eliberat de păcate sau de pedeapsa lor în lume, pentru filozofie sufletul era esența oricărei ființe vii care trebuia hrănită cu cunoaștere, prin căutarea neîncetată. Dar religiile monoteiste interziceau filozofiile, întrucât acestea atentau împotriva dogmelor și puneau la îndoială norma. Astfel, timp de secole, întrebarea a fost redusă la tăcere. Până când, în timpul Renașterii, metodele științifice au început să pună din nou la îndoială lumea, și să dezvolte căi de cunoaștere, de studiu, care să ne permită să cunoaștem lumea. Aceste grupuri de concepte și studii au fost numite logós, din grecescul tratat, cuvânt, studiu. Timp de secole, autopsiile au fost interzise pentru a recunoaște cauzele morții unui defunct, deoarece dezmembrarea corpurilor era considerată un păcat și un sacrilegiu. Va trece mult timp până când oamenii de știință vor putea investiga modul în care funcționează corpul uman și organele sale, dar mai ales când l-au deschis, s-au întrebat ceva fundamental: unde este sufletul? Ei au înțeles că ceea ce mișcă corpul nu este un suflet în interiorul unui corp, ci un set de mecanisme biologice, iar creierul și sistemul său nervos sunt conectorii și mobilizatorii prin excelență. Astfel, sufletul a început să fie înțeles prin funcționarea creierului, iar singura modalitate de a accesa această funcționare nu a fost prin autopsie, ci prin teste cognitive, experimente cu jocuri mentale și întrebări pentru a analiza modul în care creierul procesează aceste cunoștințe. Pentru aceasta, Wilhelm Wundt a fondat primul laborator științific pentru analiza minții și a numit cercetarea sa Psihologie în Germania, în 1879.

Psihologia experimentală a încercat să se plaseze la nivelul celorlalte științe, deși nu a fost niciodată acceptată ca atare. Diferiți psihologi ai istoriei au demonstrat răspunsurile umane la anumiți stimuli prin diverse experimente, demonstrând că există căi strategice pentru a ajunge în locuri ascunse ale minții. Astfel, psihologia se întemeiază ca metodă terapeutică de identificare a traumelor și reparare a acestora prin întrebări, activități și experimente de gândire. Psihologia nu este pentru nebuni, ci pentru a rezolva traumele ascunse pe care nu le poți descoperi singur. Psihologia este o hartă și un GPS care ajută la identificarea acelor locuri ascunse din interior.

Cei care descopera vor ajunge la vindecare si, prin urmare, la schimbare, ceea ce ne duce la acelasi lucru ca înainte: frica de schimbare. Mulți se agață de traumă atât de mult încât o consideră natura lor, modul lor de bunăstare și supraviețuire și preferă să se apere pentru a nu tulbura acea siguranță aparentă, chiar dacă este ca și cum s-ar agăța de ideea care face o tumoare.

Un om care nu își deschide sufletul este asemenea unei stânci într-un corp organic - imobil, rigid și greu de transformat decât prin crize majore care îl pot sparge. Iar când acest lucru se întâmplă, înnebunește. De aici vine motivul pentru care centrele psihologice sunt considerate locurile în care merg cei considerați nebuni, stricați sau anormali. De obicei, oamenii își trăiesc viețile fără a încerca să schimbe ceva, acumulând conflicte până în punctul în care explodează și ajung să-și piardă sensul lucrurilor, ieșind din normă și devenind sinonimi cu nebunia.

Dar dacă oamenii ar învăța să se deschidă, să împărtășească emoțiile și sentimentele, să vorbească despre ceea ce simt, psihologia ar avea un rol diferit. Ar fi mai mult o metodă de a-i ajuta pe oameni să-și dezvolte empatia și compasiunea, decât o metodă de a trata pe cei considerați rupți. Dacă ne-am exersa abilitatea de a vorbi, a renunța la control, ne-am deschide și am împărtăși ceea ce simțim, atunci toți am fi sănătoși.

Psihologia este o tehnica a empatiei si o metodologie a compasiunii. Daca am practica aceste abilitati înca din copilarie, nu ar mai exista oameni considerati normali sau anormali. Toti am fi genii ale propriei noastre existente si am fi liberi, stiind ca întrebarea ne poate duce la o transformare constanta.

Acestea sunt opiniile mele personale, formulate pe baza documentelor si informatiilor pe care le-am consultat si observat de-a lungul timpului. Va invit sa priviti acest articol ca pe o perspectiva personala, nu ca pe o sursa absoluta de informatii. Pentru a va forma o imagine completa, va recomand sa consultati si alte surse. Astept cu nerabdare sa discutam despre acest subiect si sa descoperim împreuna diverse perspective.

ArtaPsihologiei

Dar ce îi face pe oameni sa aiba înca atât de mult împotriva psihologiei?

Despre mine

Ne găsești aici

Email
Mesaj